ganduri despre iubire
Cel mai bun prieten este acela alaturi de care poti sa stai fara a rosti un cuvant.Nu trebuie sa ne uitam dupa aspect-s-ar putea sa fim dezamagiti.
Nu trebuie sa fim materialisti-chiar si bogatia dispare.
Sa gasim persoana care sa ne faca sa zambim,deoarece numai zambetul poate face ca o zi mohorata sa para stralucitoare.Fericirea e pentru cei care plang,sufera,cauta si incearca.Doar acesti oameni o pot aprecia.Iubire este atunci cand dupa ce trece sentimentul,pasiunea si romantismul…constati ca inca iti pasa de acea persoana.
Iubirea vine la cei care inca mai spera desi sunt dezamagiti,la cei care mai cred,chiar daca au fost tradati si la cei care vor sa mai iubeasca desi au suferit din iubire.Poate ca Dumnezeu vrea ca noi sa intalnim cativa oameni nepotriviti inainte de a intalni alesul,asa ca atunci cand il intalnim ar trebui sa multumim pentru acest dar.Doare sa iubesti pe cineva fara a ti se raspunde la iubire. Dar ce este mai dureros este sa iubesti pe cineva si sa n-ai curajul sa-i spui acelei persoane ceea ce simti.Viitorul cel mai stralucitor are la baza intotdeauna uitarea trecutului…nu poti merge in viata pana nu scapi de greselile si suferintele din trecut .
Daruind toata iubirea noastra unei persoane nu inseamna neaparat ca ne va raspunde cu aceeasi iubire,trebuie sa asteptam ca iubirea sa creasca in inima lor.Dar,daca nu va fi asa,sa ne multumim cu iubirea din inima noastra.Sunt lucruri pe care am vrea sa le auzim ,dar nu le vom auzi niciodata de la cine am dori.Sa nu fim surzi la persoana care le rosteste cu inima.
Cand ne nastem plangem,iar cei din jur zambesc.Sa traim viata in asa fel ca atunci cand murim sa zambim,iar cei din jur sa planga.
Cand o usa spre fericire se inchide,alta se deschide.Insa daca ne uitam prea mult la usa inchisa nu vom vedea usa care tocmai s-a deschis pentru noi.
Puneti-va intotdeauna in pielea celuilat.Daca simtiti ca asta va provoaca suferinta,atunci sigur ca si celalalt sufera.In viata se poate intampla sa intalnim pe cineva care sa insemne mult pentru noi…numai ca in final s-ar putea sa descoperim ca nu a fost ceea ce ar fi trebuit sa fie.Trebuie sa trecem mai departe.Dureaza doar un minut sa ne imbratisam cu cineva…o ora sa ne placa de cineva…o zi sa iubim pe cineva…dar dureaza o viata sa uitam pe cineva.
SA IUBESTI TOTAL SI CU ADEVARAT Toata lumea din blocul meu stia cine este Urâtul. Urâtul era motanul rezident. Ii placeau trei lucruri pe lume: sa se bata, sa manance din gunoi si, sa spunem asa, sa iubeasca. Toate acestea la un loc, combinate cu o viata petrecuta afara, si-au spus cuvantul asupra Urâtului. In primul rand, avea un singur ochi, iar acolo unde ar fi trebuit sa fie celalalt, avea o gaura larg deschisa. Pe aceeasi parte a capului ii lipsea si urechea,piciorul stang din spate arata ca fusese rupt la un moment dat si se vindecase capatand o forma nenaturala, facandu-l sa para de parca ar fi vrut intotdeauna sa faca un ocol.Coada si-o pierduse demult, ramanand in locul ei doar cu un ciot scurt, de care noi trageam mereu. Urâtul ar fi fost un motan tarcat de culoare gri inchis, daca n-ar fi avut acele rani de pe cap, gat, chiar si umeri, care aveau coji groase si galbene. De fiecare data cand oamenii il vedeau pe Urâtul, aveau o singura reactie: „Ce motan urat!” Toti copiii erau avertizati sa nu-l atinga, adultii aruncau cu pietre in el, il udau cu furtunul si-l fugareau atunci cand incerca sa le intre in case, sau ii strangeau labutele in usa, daca nu voia sa plece. Urâtul reactiona intotdeauna la fel. Daca puneai furtunul pe el, ramanea pur si simplu pe loc, udandu-se leoarca, pana cand te dadeai batut si renuntai. Daca aruncai cu obiecte dupa el, isi incolacea corpul lung si subtire in jurul picioarelor tale, in semn de iertare. Ori de cate ori vedea copii, alerga spre ei, mieunand frenetic si lovindu-se cu capul de mainile lor, implorand sa i se dea iubire. Daca il luai in brate,incepea sa te suga de camasa, de urechi – de orice gasea. Intr-o zi, Urâtul si-a impartit iubirea cu cainii vecinilor mei. Acestia nu au raspuns frumos, iar Urâtul a fost grav ranit. Din apartamentul meu, i-am putut auzi tipetele si am incercat sa-i sar in ajutor. Pana am ajuns in locul in care statea intins, mi-am dat seama ca viata trista a lui Urâtul se apropia de sfarsit. Urâtul statea intins intr-un cerc ud, cu picioarele si partea din spate contorsionate intr-o forma atipica si avand o muscatura pe partea de blanita alba de pe burta. Luandu-l in brate si incercand sa-l duc acasa, am putut auzi ca respira greu si-l simteam cum se zbate. Cred ca-i provoc mare durere, m-am gandit eu. Apoi am simtit o senzatie cunoscuta de tras si supt de urechea mea – Urâtul, in dureri atat demari, suferind si aflandu-se in mod cert pe moarte, incerca sa ma suga de ureche. Lam tras mai aproape de mine si si-a impins capul in palma mea, apoi si-a intors singurul lui ochi galben spre mine si am putut auzi sunetul distinct al torsului. Chiar si in cea mai mare suferinta, acea pisica urata si cu cicatrice nu cerea decat putina afectiune – poate putina compasiune. In acea clipa am crezut ca Urâtul era cea mai frumoasa si mai iubitoare creatura pe care am vazut-o vreodata. N-a incercat niciodata sa ma muste ori sa ma zgarie, sau sa atace in vreun fel. Pur si simplu, s-a uitat la mine, avand incredere ca ii voi alina durerea.Urâtul a murit in bratele mele inainte sa pot intra in casa, dar dupa am stat si l-am tinut mult timp in brate, gandindu-ma cum un motan speriat, deformat si fara casa mi-a putut schimba parerea despre ce inseamna sa ai o adevarata puritate de spirit, sa iubesti total si cu adevarat. Urâtul m-a invatat mai multe despre actul de a da si despre compasiune decat ar fi putut sa ma invete mii de carti, seminarii sau emisiuni speciale de televiziune – si ii voi fi mereu recunoscator pentru asta. El fusese speriat la exterior, insa eu am fost speriat in interior si venise vremea sa merg mai departe si sa invat sa iubesc cu sinceritate si in profunzime – sa le ofer afectiunea mea deplina celor la care tineam. Multi oameni vor sa fie mai bogati, sa aiba mai mult succes, sa fie placuti, frumosi, dar eu – eu voi incerca mereu sa fiu ca Uratul.
Într-o noapte friguroasa de iarna, un ascet ratacitor a cerut gazduire într-un templu. Bietul om tremura de frig în zapada, asa ca preotul, desi nu prea avea încredere în el, i-a spus: – Bine poti sa ramâi, dar numai pentru o singura noapte. Acesta este un templu, nu un azil. Dimineata va trebui sa pleci. În zorii zilei, preotul a auzit niste sunete ciudate, ca de lemne sparte. A alergat în templu si a vazut un spectacol incredibil: strainul facuse un foc chiar în mijlocul templului. Una din statuile de lemn ale lui Buddha lipsea. Preotul a întrebat: – Unde e statuia? Strainul a aratat catre foc si a spus: – Mi-era atât de frig, încât am crezut ca am sa mor. – Ti-ai iesit din minti? a strigat preotul. Stii ce ai facut? Aceea era o statuie a lui Buddha. L-ai ars pe Buddha! Focul începuse sa se stinga. Ascetul si-a bagat bastonul în jeratic si a început sa-l rascoleasca. – Ce faci? a strigat preotul. – Caut oasele lui Buddha, pe care tu zici ca l-am ars. Preotul i-a povestit mai târziu incidentul unui maestru zen, care i-a spus: "Trebuie sa fii un preot foarte slab, daca pretuiesti mai mult un Buddha mort decât un om viu".
